„ARATĂ-NE DUMNEZEUL VOSTRU!”

„Căci acolo, biruitorii noștri ne cereau cântări și asupritorii noștri ne cereau bucurie zicând: ‘Cântați-ne câteva din cântările Sionului!‘ Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?” (Psalmul 137:3-4).

Poporul lui Dumnezeu se afla în cea mai grea situație din viața lor și cum erau ei duși în robie, cuceritorii lor le cereau cântece. Însă, tot ce simțeau ei era deprimare, disperare și deznădejde.

Mulțimi de creștini sunt în aceeași poziție în ziua de azi, prinși în circumstanțe adverse. În vreme ce diavolul vine la tine cu o veche ispită, poate ești pe punctul de a te da bătut, gândind: „Nu mai rezist. M-am rugat și am plâns dar această veche robie o să mă bântuie totdeauna.”

Când Israel a căzut în robia babiloniană, cuceritorii lor le cereau: „Cântați pentru noi! Cântați din instrumente pentru noi! Am auzit totul despre voi și ce a făcut Dumnezeu pentru voi, deci arătați-ne bucuria voastră în El.”

Dacă această solicitare a fost făcută în batjocură, eu cred că a fost de asemenea o pledoarie patetică. Dumnezeii babilonienilor i-au lăsat goi și fără speranță. Dar cântecele israeliților au avut un impact asupra lor. „Dumnezeul acestui popor poate deschide o mare; focul Lui cade din cer; El stă împotriva dușmanilor lor. Trebuie să fie ceva special în legătură cu acest Dumnezeu al lor.”

Oamenii care pot să se bucure și să îți păstreze credința în cele mai negre momente sunt o adevărată mărturie pentru ceilalți care au aceleași lupte. Oamenilor le ies în evidență creștinii care mărturisesc: „Dumnezeule, eu Te cred pe Tine, nu contează ce se întâmplă în viața mea.”

Lumea strigă la noi: „Nu suntem impresionați cu despărțirea mării Roșii, sau cu orbii care și-au primit vederea sau șchiopi care au fost vindecați. Nu! Minunea pe care vrem să o vedem este credința ta în cea mai neagră oră a vieții tale. Tu să faci față situațiilor lipsite de speranță cu un zâmbet de bucurie, cântând laude lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce ne vorbește nouă.”