La încheierea cărții Geneza, Dumnezeu a ales un popor mic, nesemnificativ, pe care să-l conducă. El a vrut să creeze un popor care să fie exemplul viu al bunătății Sale față de lumea păgână. Pentru a aduce o astfel de mărturie, Dumnezeu și-a dus poporul în locuri care erau dincolo de controlul lor. El l-a izolat pe Israel într-un pustiu în care numai El era sursa lor de viață, îngrijindu-Se de toate nevoile.
Israelul nu avea nicio putere privind supraviețuirea lor în acel loc pustiu. Nu puteau controla disponibilitatea hranei sau a apei. Nu puteau controla destinația, deoarece nu aveau busole sau hărți. Cum ar fi putut mânca și bea? În ce direcție ar fi mers? Unde ar fi sfârșit?
Dumnezeu făcea totul pentru ei. El îi îndruma în fiecare zi cu un nor miraculos, care strălucea noaptea și risipea întunericul din fața lor. El îi hrănea cu hrană din cer și le furniza apă dintr-o stâncă. Da, fiecare nevoie era asigurată de Domnul și niciun dușman nu ar fi putut să-i învingă.
„Din cer, te-a făcut să auzi glasul Lui, ca să te învețe; și pe pământ, te-a făcut să vezi focul Lui cel mare și ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului.” (Deuteronom 4:36)
Națiunile din jurul Israelului antic erau pline de „alte zeități”, idoli din lemn, argint și aur. Acești zei nu puteau să iubească, să îndrume sau să protejeze oamenii care i-au venerat. Orice națiune putea privi către Israel, și totuși să observe un popor special condus de Dumnezeu printr-un deșert cumplit. Puteau vedea un Dumnezeu care vorbea cu poporul Său, care-l iubea și îngrijea de el, care răspundea la rugăciuni și le oferea minuni. Aici se afla un Dumnezeu viu, Unul care Își îndrumase poporul în fiecare detaliu al vieții lor.
Dumnezeu ridicase un popor ca să fie instruit de El. Era necesară existența unui popor care să trăiască sub autoritatea Sa, care să aibă încredere deplină în El, oferindu-I controlul deplin asupra fiecărui aspect al vieții lor. Acest popor urma să devină mărturia Lui pentru lumea întreagă.