În timpul Său pe pământ, Isus a fost întruparea milei lui Dumnezeu. Scriptura spune adesea că lui Hristos „I s-a făcut milă” de suferința oamenilor (vezi Matei 14:14).

Multor creștini le place să creadă că ei sunt plini de milă. Dar chiar și cei mai răi păcătoși sunt „mișcați” când aud de suferința copiilor. Compasiunea nu este doar milă sau simpatie. Adevărata compasiune ne constrânge să acționăm.

În această vreme complexă, ne este greu să înțelegem idolatria din Vechiul Testament. Este de necrezut să citești cum oameni inteligenți erau așa de orbiți încât aduceau închinare chipurilor cioplite din lemn, piatră și pietre prețioase. Totuși, ceea ce a făcut să cadă grozava mânie a lui Dumnezeu asupra propriului Său popor a fost păcatul idolatriei. „Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta... căci nu te voi asculta!” (Ieremia 7:16)

Când profetul Elisei era în pragul morții, Ioas, împăratul lui Israel, plângea în hohote pentru că un mare profet al luminii era pe punctul de a se stinge din viață. Își aducea aminte de faptele mari ale credinței lui Elisei și plângea, „Părinte! Părinte!... Carul lui Israel şi călărimea lui. ” (2Împărați 13:14). Elisei și-a adunat în scurt timp forțele, ceea ce a produs speranță în inima lui Ioas. Apoi profetul i-a dat împăratului anumite instrucțiuni: „Ia un arc și niște săgeți!” (13:15).

În timp ce păstorii priveau pruncul în iesle, ei se uitau la un Mântuitor care urma să răscumpere toată omenirea. Când înțelepții L-au văzut, ei priveau un rege care urma să învingă moartea. Iar când profeții L-au privit, au văzut un cuceritor care deschidea ușile închisorii, care putea să rupă lanțurile și să îi elibereze pe cei captivi. Fiecare a avut viziunea lui cu privire la cine era Isus și care a fost motivul pentru care El a venit.

Petru a fost un ucenic de frunte și totuși s-a lepădat de Domnul de trei ori. După aceasta, Petru a plecat în noapte plângând. El nu și-a pierdut relația cu Isus în acel moment, dar a simțit acut durerea trădării sale și pierderea parteneriatului strâns cu cineva pe care îl iubea profund. Duhul lucra în el pentru a aduce durerea care duce la pocăință și refacere.

 „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2: 4-5). Acum Pavel nu era un om slab în fire; de fapt, era un lider printre alți lideri. El a declarat chiar odată cu privire la faptele Legii, că era fără vină (vezi Filipeni 3: 6).

Adevărul de temelie al creștinismului este îndreptățirea prin credință. Nu vei cunoaște niciodată adevărata odihnă și pace până când nu vei fi convins că propriile tale fapte ale neprihănirii nu te pot face niciodată curat în ochii lui Dumnezeu. S-ar putea să te simți bine prin faptele tale bune pe care le faci și probabil că te bucuri o clipă de victorie ori de câte ori te opui ispitei. Simți favoarea lui Dumnezeu asupra ta, dar a doua zi cazi înapoi în păcat și îți pierzi bucuria. De ce? Pentru că prin ti

Este posibil ca și creștinii neprihăniți, evlavioși, plini de Duh să ajungă atât de slabi și deprimați încât să simtă că nu mai pot continua? Să ajungă chiar la un pas de a renunța? Aceștia sunt credincioși care sunt aproape de Isus, care cunosc inima și gândirea Lui, care au luptat în rugăciune și au experimentat minunile Sale.

Destinul, în termeni simpli, este scopul lui Dumnezeu pentru viața ta. Este viitorul tău prevăzut sau planificat. Am citit despre mulți bărbați și femei evlavioși din Scriptură, care au fost aleși pentru o lucrare sau o slujire destinată, dar au sfârșit prin abandonarea planului Său. Au început bine, înaintând o vreme în puterea chemării lor, dar, în cele din urmă, au murit în rușine și ruină, pierzând destinul pregătit de Dumnezeu pentru viețile lor.

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.