Poporul lui Dumnezeu are nevoie de o puternică revărsare a Duhului Sfânt, de o atingere supranaturală chiar mai mare decât cea de la Rusalii. Urmașii lui Isus de la Rusalii nu aveau cum să se teamă de arme nucleare. Ei nu au tremurat în timp ce întreaga economie mondială a fost în pragul colapsului.

Scriitorul cărții Evrei le spune cititorilor săi: „de mult trebuia să fiți învățători” (Evrei 5:12). Acestea sunt cuvinte puternice, îndrăznețe. Cui se adresează exact autorul aici? Pe scurt, pe cine mustră? Cartea Evrei ne arată că vorbește credincioșilor care au fost bine instruiți în adevărul biblic. Cu alte cuvinte, cei care citeau această scrisoare stătuseră sub o predicare puternică a multor slujitori unși. Luați în considerare tot ceea ce acești creștini fuseseră învățați:

„Domnul a răspuns: "Voi merge Eu însumi cu tine și îți voi da odihnă." Moise i-a zis: "Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici!” (Exod 33:14-15)

Moise știa că prezența lui Dumnezeu printre ei îi deosebea de toate celelalte națiuni. Același lucru este valabil și pentru poporul lui Dumnezeu de astăzi. Singurul lucru care ne deosebește de cei necredincioși este prezența lui Dumnezeu „cu noi“, care ne conduce, călăuzindu-ne, lucrând voia Lui în noi și prin noi. Prezența Lui alungă frica și confuzia.

„Este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt! (1 Petru 1:16). Există două elemente ale vieții lui Isus care trebuie să facă parte și din viețile noastre. Și anume, trebuie să fim sfinți și unși. Unii creștini s-ar putea simți intimidați când ar auzi acest lucru. „Sigur, duc o viață morală și fac tot posibilul să fiu evlavios – dar sfânt? Și uns? Cum s-ar putea întâmpla acestea, știind toate eșecurile mele?”

„Astfel, dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru... să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină.” (Evrei 10: 19-20, 22)

„Din pricina zarvei vrăjmașului și din pricina apăsării celui rău... îmi tremură inima în mine și mă cuprinde spaima morții, mă apucă frica și groaza și mă iau fiorii... Eu zic: O, dacă aș avea aripile porumbelului, aș zbura și aș găsi undeva odihnă!” (Psalmul 55:3-6) David vorbește despre un atac satanic atât de sever încât i-a epuizat puterea și răbdarea și l-a determinat să își dorească să fugă. El a gemut: „Există durere în sufletul meu, o presiune care nu se oprește niciodată. Este o bătălie care nu se termină niciodată și mă îngrozește.

Astăzi trăim vremuri înfricoșătoare pe care puțini dintre noi le-am mai cunoscut vreodată. Adevărul este că doar un cuvânt personal de la Domnul ne poate conduce prin astfel de perioade, dăruindu-ne speranța durabilă de care avem nevoie. Dumnezeu a fost întotdeauna credincios ca să ofere un cuvânt poporului Său de-a lungul istoriei.

Ce semnifică acea credința care ne solicită puternic prin încercări tot mai mari? De ce suferințele noastre devin mai intense, mai severe, cu cât ne apropiem de Hristos? Chiar când trecem printr-o încercare care ne dovedește credincioși, aici vine un alt test, crescut în intensitate. Mulți sfinți evlavioși ar putea să se întrebe: „Doamne, despre ce este această încercare îngrozitoare? Îmi cunoști inima, și amândoi știm că voi avea încredere în Tine indiferent de ce ar veni.” 

„Și Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4:19)

Majoritatea oamenilor le este greu să accepte că un Dumnezeu iubitor permite suferința umană, însă regele David a spus că suferințele sale au venit din mâna lui Dumnezeu: „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc cuvântul Tău. Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale.” (Psalmul 119:67, 71)