”Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie pentru a fi ispitit de diavol.” (Matei 4:1) Ce verset incredibil. Matei declară cu îndrăzneală că Duhul lui Dumnezeu l-a condus pe Hristos într-o experiență a pustiului, unde urma să sufere ispite severe. Chiar și mai uimitor este faptul că acest verset urmează imediat după scena de mare glorie când Isus tocmai a fost botezat în râul Iordan.

În toată Biblia, poporului lui Dumnezeu i se poruncește să se roage în orice moment – atât în vremurile bune cât și în cele rele. Indiferent de situația sau condiția noastră, trebuie să ne rugăm fără încetare. ”Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:16-18)

După ce Isus a predicat Predica de pe Munte, ascultătorii lui Îl venerau. Scriptura spune: ”După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7:28-29) Cuvântul grec pentru putere din acest verset înseamnă ”cu o putere stăpânitoare, ca unul care are control asupra situației.” Ascultătorii lui Isus spuneau în esență: ”Omul acesta vorbește ca și când știe despre ce vorbește.”

Din toate păcatele pe care le putem comite, îndoiala este cea mai urâtă de Dumnezeu. Conform atât Vechiului, cât și Noului Testament, îndoielile noastre îl îndurerează pe Domnul. Vedem un prim exemplu al acestui lucru în poporul Israel, după ce Dumnezeu l-a eliberat din mâna lui Faraon.

”Noi am păcătuit ca şi părinţii noştri, am săvârşit nelegiuirea, am făcut rău. Părinţii noştri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu şi-au adus aminte de mulţimea îndurărilor Tale şi au fost neascultători la mare, la Marea Roşie.” (Psalmul 106:6-7)

În dorința noastră după favoarea lui Dumnezeu, nu trebuie să uităm niciodată că Satan caută în mod constant să fure de la noi. De fapt, dușmanul sufletului nostru ne atacă în cel mai înverșunat mod atunci când ne confruntăm cu încercări. Dar Biblia ne spune în numeroase feluri că Dumnezeu restaurează ceea ce fură Satan - și nu numai atât dar El și înmulțește lucrul furat.

Experiențele de convertire sunt adesea emoționale, deoarece sunt noi și incredibil de speciale. Cât de minunat este să fii eliberat de păcat și de robie și să fii lansat într-o viață cu totul nouă în Hristos.

Creștinii care eșuează în a se ruga nu își dau seama de pericolul în care se află. Puteți să argumentați: ”Care e problema dacă unii creștini nu se roagă? Ei sunt încă credincioși - iertați și merg în cer.”

Tatăl nostru ceresc înțelege că trăim într-o perioadă foarte aglomerată, cu multe cereri asupra timpului și energiei noastre, iar creștinii sunt la fel de ocupați în afacerile și în activitățile lor ca oricine altcineva. Totuși, nu pot să cred că Dumnezeu acceptă cu ușurință refuzul nostru de a ne apropia de El, lucru care L-a costat viața singurului Său Fiu.

Când Isus a umblat pe pământ, S-a făcut accesibil populației întregi. El a învățat în sinagogi, pe munți și pe bărci, vindecând pe cei bolnavi și făcând minuni. El și-a ridicat vocea la sărbători, plângând: ”Eu sunt apa vie! Veniți la Mine și vă voi sătura sufletul însetat.” Oricine se poate apropia de El și poate fi săturat. Dar invitația Domnului nostru a fost în cea mai mare parte ignorată.

Cei mai mulți creștini sunt familiarizați cu acest verset: ”Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15) Vedem aici că Marele nostru Preot, Isus, simte suferințele noastre împreună cu noi. Cu alte cuvinte, Domnul este atins de orice durere, confuzie și disperare pe care noi o simțim. Nu există nicio experiență de-a noastră cu care El să nu fi simțit alături de noi într-un fel sau altul.

”Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina. În cetatea aceea era şi o văduvă, care venea des la el şi-i zicea: ‘Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu.’ Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar în urmă, şi-a zis: ‘Măcar că de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.’”