Unii dintre cei care citiți acest mesaj sunteți în furtuna vieții voastre.

Ucenicii lui Isus aveau de înfruntat izbiturile valurilor într-o barcă aruncată de furtună încoace și-n colo, în timp ce Stăpânul lor dormea profund. În cele din urmă, când furtuna amenința să scufunde barca, au strigat la Isus, acuzându-L că nu le pasă de soarta lor. „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?”(Marcu 4:38). Isus a liniștit furtuna, dar nu era uimit de lipsa de credință a ucenicilor Săi. El i-a întrebat: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință? (Marcu 4:40).

„Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe are o așteptă o mare răsplătire!”(Evrei 10:35). Dacă tu ești creștin, te găsești într-un război cumplit. De fapt, tu ești într-o luptă pe viață și pe moarte pentru credința ta. Satan este decis să ruineze și să distrugă credința tuturor aleșilor lui Dumnezeu. Iar cu cât va fi mai plină de putere credința ta, cu atât mai mari vor fi atacurile lui împotriva acesteia.

„Dar bine ați făcut că ați luat parte la strâmtorarea mea. Știți voi înșivă, filipenilor, că....[atunci] când am plecat din Macedonia, nici o biserică n-a avut legătură cu mine în ce privește „darea” și „primirea” afară de voi. Chiar mi-ați trimis în Tesalonic, o dată și chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câștigul care prisosește în folosul vostru....Și Dumnezeul meu [va îngriji – versiunea în engleză] să îngrijească de toate trebuințele voastre după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos.

Biblia avertizează cu claritate: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie” (vezi Evrei 3:7-8). Cu alte cuvinte, nu întrebați așa cum Israel a făcut odată în necredința sa: „Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie?” (Psalmul 78:19).

Deci, vrei să fii un bărbat sau o femeie a lui Dumnezeu? Dacă da, tu o să fii servit cu o cupă de durere. O să plângi din cauza a ceva mult mai rău decât durerea fizică. Mă refer la durerea de a fi rănit și respins de către prieteni; durerea părinților când copiii lor le calcă în picioare inima și se înstrăinează de ei; durerea dintre soț și soție când ziduri se înalță între ei.

Am citit multe biografii ale misionarilor, variind de la perioada contemporană până în vremurile străvechi. Ai crede că acești oameni prețioși, atât de folosiți de Dumnezeu, ar avea istorisiri despre o constantă dragoste, putere și bucurie. Nicidecum. Poveștile lor sunt marcate de dureri sufletești, descurajări, chiar trădări — povești nu de aventură ci de lacrimi.

Sunt uimit de răspunsul iubitor al Domnului nostru la mâhnire. După cum citesc în Biblie, văd că nimic nu stârnește inima lui Dumnezeu mai mult decât sufletul care este copleșit de mâhnire.

Mâhnirea este definită ca fiind „o durere adâncă” sau „tristețe cauzată de o suferință extremă”. Isaia ne spune că Domnul însuși era obișnuit cu această emoție cât se poate de chinuitoare: „Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința”(Isaia 53:3).

Pavel vorbește despre un timp când „după ce ați făcut totul, să rămâneți în picioare” ( Efeseni 6:13). Noi rămânem în picioare bazându-ne pe Cuvântul lui Dumnezeu — în ciuda întregii noastre dureri și suferințe, în ciuda tuturor slăbiciunilor cărnii noastre.  Citim în Cuvântul lui Dumnezeu despre doi oameni care au luat hotărârea ca „aș putea să mă ating de haina Lui.” (Relatarea fruntașului sinagogii și femeia care avea o scurgere de sânge de doisprezece ani se găsește în Marcu 5: 22-43.)

Vine un timp în viața fiecărui credincios când Duhul trebuie să se miște printr-o modalitate  care este în afara noastră. Avem nevoie de El ca să facă lucrarea necesară — să vorbească, să atingă, să elibereze. Exact aceasta s-a întâmplat când ucenicii nu au putut scoate un demon dintr-un om care suferea. Isus le-a spus: „Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieși decât prin rugăciune și post” (vezi Marcu 9:29). Cu alte cuvinte, se cere dependență totală de Dumnezeu. Trebuie să zicem: „Nu pot face acest lucru în puterea mea proprie. Este nevoie de puterea lui Dumnezeu.”

Scopul primar al Duhului Sfânt este acela de a împuternici poporul lui Dumnezeu pentru a atinge pe cei pierduți și pentru a atrage oamenii spre crucea lui Isus Hristos. După cum El ne convinge de păcat, tot astfel El mișcă inimile necredincioșilor, punându-le în față păcatele și eșecurile, și convingându-i de zădărnicia vieții departe de Dumnezeu.