Romanian Devotionals

„Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor. Chiar dacă ar urla și ar spumega valurile mării și s-ar ridica până acolo de să se cutremure munții. Este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaș al locuințelor Celui Preaînalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. Neamurile se frământă, împărățiile se clatină, dar glasul Lui răsună, și pământul se topește de groază.

Apostolul Pavel ne învață: „Acum sunteți trupul lui Hristos și fiecare în parte mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Apoi spune mai specific: „De fapt, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe” (12:14).  

Pavel ne spune: „Uită-te la propriul tău corp! Ai mâini, picioare, ochi, urechi. Nu ești doar un creier izolat, detașat de celelalte mădulare. Ei bine, așa este și cu Hristos. El nu este doar Capul. El are un trup, iar noi suntem mădularele din care este format acest trup.”

Cred că psalmul 46 este o imagine a „Țării Promise” a Noului Testament. Psalmul 46 reprezintă într-adevăr, odihna divină la care se face referire în Evrei: „Rămâne, dar, o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9). Acest psalm descrie poporului lui Dumnezeu cum este această odihnă. Se vorbește despre puterea Lui întotdeauna disponibilă, despre ajutorul Său în vreme de necaz, despre pacea Sa în mijlocul haosului. Prezența lui Dumnezeu este cu noi mereu și primim ajutorul Său întotdeauna la timp.

Dacă ai lua un coiot și i-ai spune „Am să te mut din mediul în care te-ai născut într-un coteț de găini!”, probabil că nu le-ar fi plăcea găinilor ca inima coiotului să nu fie schimbată mai întâi de toate.

Domnul stăpânește asupra întregii Sale creații cu măreție și putere. Legile Sale guvernează întregul univers – toată natura, fiecare națiune și toate lucrurile oamenilor. El stăpânește mările, planetele, corpurile cerești și toate mișcările lor. Biblia ne spune: „El stăpânește pe vecie, prin puterea Lui. Ochii Lui urmăresc pe neamuri, ca cei răzvrătiți să nu se mai scoale împotriva Lui!” (Psalmul 66:7)

„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16)

Când Dumnezeu ne spune să venim la tronul Său cu îndrăzneală, cu încredere, nu este o sugestie. Este preferința Lui și trebuie luată în seamă. Deci, de unde obținem această îndrăzneală, acest acces-cu-încredere, pentru rugăciune?

Dumnezeu ne-a promis: „Dumnezeu este adăpostul și tăria noastră, un ajutor întotdeauna prezent în necaz.” (Psalmul 46:1).

Expresia „întotdeauna prezent” înseamnă „mereu aici, disponibil întotdeauna, cu acces nelimitat”. Pe scurt, prezența permanentă a Domnului este întotdeauna în noi. Și dacă prezența Sa este întotdeauna în noi, atunci El vrea o conversație neîntreruptă cu noi. Vrea să vorbim cu El oriunde ne aflăm: la serviciu, cu familia, cu prietenii, chiar și cu necredincioșii.

Biblia ne spune că Domnul nu face deosebire între oameni. Și pentru că El nu este părtinitor – pentru că promisiunile Sale nu se schimbă niciodată de la o generație la alta – Îi putem cere să ne arate aceleași îndurări pe care le-a arătat poporului Său de-a lungul istoriei. Chiar și împăratul Manase, care a păcătuit mai rău decât ceilalți împărați dinaintea sa, atunci când s-a pocăit, a fost restaurat. (vezi 2 Împărați 21:1-18).

Cei din biserica primară se aflau în circumstanțe foarte asemănătoare cu cele în care ne aflăm noi astăzi. Ei trăiau sub conducerea autoritară a Romei ajunsă la culmea stricăciunii și păgânismului. Violența era ridicată la rang înalt în mod public. Se confruntau cu vremuri de imoralitate sexuală care întreceau chiar starea de degradare și vulgaritate pe care o vedem astăzi în propria noastră cultură.

Am spus că avem un scut al credinței pe care trebuie să îl folosim: „Luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău!” (Efeseni 6:16). Acest verset ridică însă o întrebare.