S-ar putea să observați în propria viață că atunci când Duhul Sfânt vrea să vă aducă o măsură mai mare din Sine, un botez mai mare al puterii Sale, atunci trebuie să treceți prin vremuri însoțite de lacrimi. Să nu-ți fie rușine vreodată de lacrimi! Să nu-ți fie rușine să plângi vreodată! Să nu încerci vreodată să îndepărtezi emoțiile care vin, atunci când Dumnezeu începe să Se miște în viața voastră! El vrea să vă atingă nu numai mintea, ci și inima și să vă aducă la un loc al lacrimilor, de asemenea.

„Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul!” (Plângeri 3:40)

Când citim Evrei 11, găsim un singur numitor comun al vieților oamenilor menționați. Fiecare dintre aceștia avea o caracteristică specifică care denotă tipul de credință pe care Dumnezeu o iubește. Care era aceasta? Credința lor s-a născut dintr-o părtășie profundă în intimitate cu Domnul.

Marcu 4:35-41 relatează întâmplarea când Isus și ucenicii Săi se aflau într-o corabie care se umplea de apa valurilor agitate ale furtunii. Nici nu ne dăm bine seama ce se întâmplă în acest cadru, cum Hristos a potolit valurile cu o singură poruncă. El se întoarce spre ucenicii Săi și îi întreabă: „Cum de nu aveți credință?” (Marcu 4:40)

Enoh s-a bucurat de o strânsă părtășie cu Domnul. De fapt, comuniunea sa cu Dumnezeu a fost atât de intimă, încât Domnul l-a transpus în glorie cu mult înainte ca viața sa pe pământ să se fi încheiat: „Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” (Evrei 11:5)

Luați în considerare modul în care Dumnezeu Însuși a descris relația Sa cu Avraam: „Avraam, prietenul meu” (Isaia 41:8). De asemenea, Noul Testament ne spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu... și el a fost numit prietenul lui Dumnezeu.” (Iacov 2:23)

Cu ani în urmă, am suferit o leziune gravă la spate. Obișnuiam să merg cu bicicleta distanțe lungi, dar după leziune nu am putut să mă mișc așa cum o făceam înainte. Câștigam probabil între 20-25 de lire sterline. Lucrul acesta m-a șocat puțin, așa că am început să lucrez la recuperarea sănătății mele, să fac mișcare și să încerc să mănânc cât trebuie. O problemă serioasă a fost faptul că uram legumele. Erau groaznice, însă încercam să mănânc și verdeața. 

”De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea ​​și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii!” (Efeseni 6: 13-14).

Am fost îndrumat să citesc și să studiez Apocalipsa 9:1-12, capitolul care vorbește despre lăcuste. În timp ce citeam versetul 4, când Dumnezeu le poruncește lăcustelor să nu distrugă nimic verde, mi-a venit în minte un gând.

Din păcate, o mare parte din ucenicii lui Hristos din zilele noastre se aseamănă cu o vale a oaselor uscate în varianta modernă (vezi Ezechiel 37:1-14). Este o pustie umplută cu scheletele învechite ale creștinilor căzuți. Slujitori și alți credincioși loiali au căzut într‑un păcat vechi. Acum sunt plini de rușine, ascunzându-se în peșterile făurite de mintea lor. La fel ca Ieremia, ei s-au convins: „Nu voi mai menționa de El [Domnul] și nici nu voi mai vorbi în Numele Lui.” (Ieremia 20:9)