Isaia a profețit, „Căci iată, întunericul acoperă pământul și negură, popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale” (Isaia 60:2-3).

Această profeție vorbește despre zilele din urmă, o perioadă care a început când lumina — Isus Hristos Domnul —  a venit în negura aceasta mare. Isaia vorbea despre o mare și larg răspândită izbucnire de strălucire a gloriei lui Hristos în întuneric. Mulțimi din întreaga lume a neamurilor vor pătrunde în lumina Lui.

În 2 Cronici 20 citim că regele Iosafat a primit un mesaj înspăimântător : „O mare mulțime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria,....în spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața să caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda”(2 Cronici 20:2-3).

Terifiat, regele lui Israel, Iosafat a proclamat o mare întâlnire de rugăciune: „Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul” (20:4). Pe când poporul se adunase pentru a căuta pe Domnul, Iosafat a făcut următoare rugăciune: „Nu știm ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre Tine!” (20:12).

Când Isus a transformat apa în vin la nunta din Cana (Ioan 2), El le dădea ucenicilor Săi — și bisericii Sale ce urma să vină — o predică ilustrată. Domnul nostru nu a făcut niciodată nimic, nici nu a spus vreun cuvânt care nu avea o importanță eternă. Fiecare lucru pe care Scriptura îl consemnează despre El, arată spre natura și lucrările neschimbătoare a lui Dumnezeu.

În Ioan 2, Isus și ucenicii Săi au fost invitați la o nuntă în Cana.

„A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Isus era acolo. Și la nuntă a fost chemat și Isus cu ucenicii Lui. Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: „Nu mai au vin.” Isus i-a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” (Ioan 2:1-4).

În mod evident, a primit invitația și familia Domnului pentru că mama lui Isus era acolo. Maria a venit la El cu o cerere: „Gazdele au rămas fără vin.”

„În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor....”(Faptele Apostolilor 6:1).

Astăzi încă sunt un băiețel dărâmat pe dinăuntru și Dumnezeu este încă Tatăl meu. Oriunde mă duc, mă uit la El ca să meargă alături de mine, să mă țină de mână, să mă călăuzească. Când mă împiedic și cad, El se apleacă și mă ridică. El îmi scutură praful de pe haine, El îmi dă un sărut pe rănile mele, și merge mai departe alături de mine pe drumului.

De ani de zile, oamenii au fost obișnuiți să mă audă predicând despre pocăință și sfințenie. Dar ei au început să-mi pună întrebări când mesajele mele au început să se concentreze mai mult pe milă, reconciliere și speranță. Există o explicație simplă pentru aceasta.

Duhul Sfânt mi-a arătat cât se poate de clar că toată rugăciunea mea este cu totul zadarnică dacă nu mă rog cu credință. Pot să plâng, să postesc, să agonizez și să trudesc în rugăciune, totuși să nu am deloc un impact cu Domnul — decât dacă fac totul cu credință simplă de copil.

Cuvântul spune: „Un astfel de om [cel neîncrezător] să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul” (Iacov 1:7).

Vă recomand să vă luați timp să citiți cuvintele  puternice din Psalmul 142 și 143 pentru a vă încuraja credința. În timp ce citeam, mă întrebam prin ce trecea David când spunea: „Când îmi este mâhnit duhul în mine [când duhul meu era copleșit înlăuntrul meu- Versiunea KJV, n.tr.], Tu îmi cunoști cărarea” (Psalmul 142:3). El repetă aceeași idee în Psalmul 143:4: „Îmi este duhul mâhnit [copleșit] în mine, îmi este tulburată inima înăuntrul meu.” De fapt David îi spune lui Dumnezeu, „Mă înec în necazuri. Sunt atacat de dușmanii mei.

În Apocalipsa, Hristos face referire la Sine Însuși ca „CEL CE DESCHIDE ȘI ÎNCHIDE UȘILE” (vezi Apocalipsa 3:7). Acest lucru este scris într-o scrisoare trimisă credincioșilor din vechea cetate Filadelfia, o biserică pe care Domnul a lăudat-o pentru că a păzit cuvântul răbdării Sale și pentru că nu a tăgăduit numele Lui. Cu alte cuvinte, în cele mai grele încercări, acești oameni s-au bazat plini de credincioșie pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu l-au acuzat pe Domnul că îi neglijează sau că nu își apleacă urechea la strigătele lor.