În cartea 1 Corinteni, Pavel răspunde la o scrisoare primită de la o familie de creștini din Corint prin care i-au fost comunicate anumite probleme din biserică.

O parte din scrisoare spunea: „Ci unii, fiind obișnuiți până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; și cugetul lor, care este slab, este întinat. Dar nu carnea ne face pe noi plăcuți lui Dumnezeu: nu câștigăm nimic dacă mâncăm din ea și nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Luați seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi.” (1 Corinteni 8:7-9)

Dragi credincioși, vreau să vă spun astăzi că aveți ceva ce nu are un păcătos, ceva incredibil de valoros și puternic, ceva ce trebuie să cunoașteți neapărat. În calitate de copil al lui Dumnezeu, ai parte de binecuvântări incredibile!

Psalmistul a scris: „În Tine se încredeau părinții noștri: se încredeau, și-i izbăveai. Strigau către Tine, și erau scăpați; se încredeau în Tine, și nu rămâneau de rușine.”  (Psalmul 22: 4-5). Cuvântul la bază din limba ebraică pentru „încredere” înseamnă „a te arunca de pe marginea prăpastiei”. Aceasta înseamnă să fii ca un copil care s-a urcat pe grinzile casei și nu mai poate coborî. El îl aude pe tatăl său spunând: „Sari!” și îl ascultă, aruncându-se în brațele tatălui său.

Prima carte a Scripturii ne vorbește despre un om care ar trebui să ne inspire în umblarea noastră cu Dumnezeu. „Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci și cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:23-24). Fratele nostru Enoh nu avea nicio Biblie, nicio carte de cântări, nici frați și surori, nici învățători, nici pe Duhul Sfânt înăuntrul său, niciun fel de acces în Sfânta Sfintelor, însă el Îl cunoștea pe Dumnezeu!

În 2 Împărați, citim despre armata siriană care asedia orașul Samaria. Sirienii și-au așezat tabăra în afara orașului, așteptând ca samaritenii să moară de foame. Condițiile au devenit atât de disperate, încât femeile își fierbeau copiii ca să aibă ce mânca. Nebunie pură! (vezi 2 Împărați 6:24-33)

Mulți creștini cred că odată ce sunt mântuiți, luptele lor s-au încheiat și că viața va curge lin. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Dumnezeu nu numai că permite să avem parte de lupte, ci El are și un scop glorios când le îngăduie în viața noastră.

Pavel i-a scris lui Timotei: „De aceea îți aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele, căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință.” (2 Timotei 1:6-7)

Două capitole mai înainte, Pavel spunea: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.” (2 Timotei 3:1). Biblia, în versiunea King James, le numește „periculoase”, acesta fiind probabil un cuvânt mai puternic. În zilele din urmă vor fi vremuri periculoase pretutindeni pe fața pământului.

Dacă ai o relație reală cu Dumnezeu, fiecare zi se schimbă. Acesta este motivul pentru care o relație cu Isus Hristos este numită „a fi născut din nou”. Noi nu avem nevoie de o biserică doar pentru ziua de duminică. Avem nevoie de Dumnezeu în fiecare zi. Religia vă va cere o zi pe săptămână. Dumnezeu vă cere zi de zi. Religia va spune: „Veniți duminica și totul va fi în regulă.” Nu este adevărat.

Dacă transformarea adevărată este doar pentru ziua de duminică, atunci avem probleme, celelalte șase zile ne vor încurca.

O prefigurare înseamnă a gusta sau a înțelege înainte. Biblia o numește drept „o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:14) Înseamnă a experimenta un gust al întregului înainte de a avea întregul. Moștenirea noastră este Hristos Însuși, iar Duhul Sfânt ne aduce în prezența Sa ca o prefigurare a primirii drept mireasă a Lui, bucurându-ne de iubire veșnică și de comuniune cu El.

Ne uităm în 1 Samuel 13 cum Saul avea de-a face cu un moment crucial, cu care fiecare credincios trebuie în cele din urmă se confrunte: o perioadă de criză, când suntem forțați să decidem că Îl vom aștepta pe Dumnezeu, prin credință, sau devenim nerăbdători și luăm problema în propriile noastre mâini.